Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu

Tudor Vianu spunea : ” Pădurea spânzuraților este construită, în întregime pe schema unei obsesii, dirijând destinul eroului din adâncurile subconștientului”. Cu fiecare pagină citită, nu puteam înțelege dacă romanul îmi place sau nu. Acțiunea, dusă pe 2 planuri diferite : războiul și dezvoltarea interioară, m-a făcut să înțeleg, mai târziu, că e un roman absolut excepțional. La geneza romanului au stat mai mulți factori. Un prim strat genetic l-a constituit vestea execuției fratelui său, Emil Rebreanu, de către austro-ungari. Un alt strat genetic l-a constituit impresia profundă lăsată asupra scriitorului, de ororile războiului și mai ales uciderea în masă a unor ostași români. Romanul începe și se termină cu o spânzurătoare, la început cea a ostașului ceh Svoboda, la sfîrșit - Bologa.
Liviu Rebreanu reușește să surprindă universul de taină și lumina lui Apostol Bologa pe care-l proiectează pe fundalul războiului. Bologa este un personaj complex, cu o viață interioară bogată, deformată de întrebări, îndoieli, căderi. Monologul personajului reflectă o conștiință trează, un intelectual care își susține tezele cu explicații logice, mereu în căutarea de adevăr. Prin destinul său tragic, și anume spânzurătoarea în momentul în care ”luceafărul” vestea răsăritul, observăm proiecția în eternitate a idealului pentru care s-a jertfit. Prenumele său , Apostol, relevă esența sa : discipol al lui Iisus care repetă jertfa Mîntuitorului. Ideea pe care am desprins-o din roman a fost aceea că, atunci când omul are un ideal, înfruntă toate greutățile, inclusiv căderile interioare : ”Niciodată nu am fost laș, și mărturisesc că în sufletul meu s-a prăvălit o lume”.

” Iubirea îmi ajunge, căci ea îmbrățișează deopotrivă pe oameni și pe Dumnezeu, viața și moartea. E în mine și în afară de mine, în tot cuprinsul infinitului. ”

Arta de a tăcea

Valeriu Butulescu spunea : ” Darul vorbirii este nimic, în comparație cu arta tăcerii ” . Uneori, cel mai greu lucru pe care îl poți face este să taci : să păstrezi tăcerea asupra unor realități pe care ceilalți nu le cunosc, sau să taci atunci când adevărul tău cere a fi strigat. De cele mai multe ori tăcerea creează suspans,mister, atunci când nu creează lașitate. Dar ce ne facem atunci când tăcerea poartă în sine simbolul indiferenței, pedepsei ? Ce se întâmplă atunci când tăcerea ne este impusă de amenințări sau este construită pe baza unor îndoieli?
Deseori am auzit fraza, cum că tăcerea e de aur. Da, tăcerea ta poate vorbi mai mult decât glasul tău, dar uneori nu vocea e de temut, ci tăcerea. Probabil, pentru că aceasta ascunde în sine frică, sau, îndoială.
Prefer tăcerile acelea în doi...când cuvintele sunt de prisos, și când ne putem exprima printr-o atingere, îmbrățișare, sărut. Ăsta e genul de tăcere pe care mi-ar plăcea să îl abordez.

Vinovăția

Veronica A. Cara afirma : ” Vinovăția este cel mai toxic sentiment”. În viață, fiecare acțiune are o reacție opusă, cel puțin de aceeași intensitate. Cel vinovat nu trebuie să se bizuie pe încetineala cu care vine pedeapsa, pentru că rar s-a întîmplat ca vinovatul să scape nepedepsit. În cele din urmă, vina coboară întotdeauna. Vinovăția este o afecțiune puternică. Poți încerca să te revanșezi, dar dacă începe să te macine, te mănâncă de viu. Nici o vină nu e uitată, cât timp conștiința știe de ea, caracteristica acesteia fiind neliniștea.
Unii oameni se luptă să își înțeleagă vina, refuzând , sau neputând să justifice partea pe care au jucat-o. Alții fug din fața vinei, purtând-o în conștiință pînă cînd nu mai exista o conștiință. Și mai sunt și cei care aleargă spre vina lor, se hrănesc din ea, au nevoie de ea. Iar pentru că nu au subestimat corect puterea vinovăției, deseori aceștia se opresc prea târziu.

Ce este fericirea ?

E greu de definit fericirea. Probabil, pentru că conceptul de fericire este diferit de la persoana la persoană. Fericirea începe cu sentimente plăcute, dar va trece su siguranță dincolo de ele, pentru că fericirea nu înseamnă să te simți bine, ci să faci bine. Deseori , aceasta este umbrită de frică, de pierderi, de nesiguranță. Dar adevărata fericire nu cunoaște limite, astfel că atunci cînd întîlnești un obstacol îți găsești curajul de a trece peste. A fi fericit nu înseamnă că totul este perfect, ci faptul că ai decis să vezi dincolo de imperfecțiuni. Există în zilele de astăzi tendința de a spune că suntem fericiți atunci cînd am dus la sfârșit o activitate, sau am ajutat un nevoiaș. De fapt aceasta este doar o stare efemeră de fericire, pe când fericirea adevărată presupune găsirea unei surse permanente de mulțumire sufletească. Pentru a atinge cu succes culmea fericirii, trebuie să realizăm că lucrurile mici aduc plăceri mari, că treapta absolutului se va ridica tot mai sus și mai sus cu fiecare scară pe care o vom urca. De aceea, pentru că ne este greu să ne bucurăm de lucrurile mărunte, refuzăm fericirea fără să ne dăm seama, sau nu ne dăm seama că am fost fericiți pînă suntem nefericiți. Iar într-un final,  dacă s-ar clădi Casa Fericirii, cea mai mare încăpere ar fi sala de așteptare, pentru că încă nu ne-am învățat cum să prețuim și să apreciem sursele noastre de fericire. 

Venim cu cuvânt și prin cuvinte. Rămânem datorită cuvintelor și în cuvinte

V.Banaru afirma ”Venim cu cuvânt și prin cuvinte. Rămânem datorită cuvintelor și în cuvinte”. Cuvîntul este unitatea noastră de relaționare, exprimată sonor sau în scris. Este o parte a unui sens, sau este sens în sine. Fără a cunoaște puterea cuintelor, nu putem cunoaște oamenii. Tot cuvintele sunt mijlocul esențial pentru manipularea realității. Dacă poți controla înțelesul cuvintelor, atunci poți controla și oamenii care trebuie să utilizeze aceste cuvinte.
Trăim în mijlocul unui ocean de cuvinte, dar tocmai ca peștele în apă, de cele mai mult ori nu înțelegem acest lucru. De aceea, uneori, cuvintele sunt folosite ca o armă împotriva noastră, rănindu-ne sentimentele și provocîndu-ne să facem lucruri imprevizibile. Oamenii sunt naivi cînd spun că nu poți opri un clopot să sune. Și în timp ce asta poate fi adevărat, cu siguranță poți înăbuși un clopote în hohote plictisitoare de presupuneri și minciuni. Dar unele cuvinte sună precum clopotele bisericii , ridincîndu-se mai sus de zarvă, chemîndu-ne către adevăr. Îngropate , sau chiar arse, le este destinat să renască, precum pasărea Phoenix se ridică din propria cenușă. Și cînd o vor face, îți vor tăia respirația literalmente.

Trandafiri de Leila Meacham

La începutul secolului XX, într-o vreme în care  onoarea și sacrificiul sunt principii călăuzitoare, micuțul oraș Howbutker este guvernat de 2 familii cu origini străvechi : Toliver - stăpîna celei mai mari plantații de bumbac, și Warwick - care are în proprietate hectare întregi de lemn pentru cherestrea. Mary Toliver și Percy Warwick sunt eroii unei povești de dragoste dramatice. Autoarea conturează personalitate ei ca fiind o persoană încăpățânată, frumoasă, în ochii căreia păstrarea plantației cîntărește mai mult decât mândria, sentimentele și bunăstarea celorlalți. De cealaltă parte, autoarea creionează personalitatea lui Percy ca fiind prudent și rațional, puternic, dar delicat. Percy o iubește pe Mary de cînd se știe și dorește cu ardoare să o ia în căsătorie, dar în ochii acesteia nimic nu e mai presus decît plantația de bumbac lăsată moștenire de tatăl ei ”Nu m-aș căsători niciodată cu un bărbat care nu înțelege  și nu sprijină sentimentele mele pentru Somerset”. Pe lângă Mary și Percy, se observă carcaterul lui Ollie DuMont- scund, durduliu și vesel, eternul optimist, și, Miles Toliver - înalt, subțire, cinstit, un cruciat care luptă cu disperare pentru o cauză. Atracția dintre Mary și Percy este de neevitat, iar consecințele despărțirii lor  se resimt de-a lungul anilor, dând naștere unui șir nesfîrșit de minciuni, dezamăgiri, secrete și tragedii. O saga ce se întinde pe mai multe generații, o iubire dincolo de limite și un blestem care umbrește dintotdeauna destinul familiei Toliver ”Blestemul e legat cu procreerea. Nimeni din cei care au avut Somersetul nu a fost binecuvîntat cu copii”. Trandafirii sunt simbolul descendenței lor, simbol a ceea ce sunt personajele principale în mod inidividual. Atunci când una dintre familii va jigni pe cealaltă, va trimite un trandafir roșu pentru a-și cere iertare, iar trandafirul alb va însemna că oferă iertare.
Leila Meacham oferă cititorilor un buchet de sentimente de familie, în care se împletesc pasiunea, răzbunarea și o mulțime de ”ce-ar fi fost dacă”. O saga minunată și captivantă , cu ecouri din Pe aripile vântului .

Marea

Tudor Chirilă spunea ” Iubesc marea pentru că întreține infinitul și visele”. Când am crescut, tata mi-a spus că marea i-a fost o mare evadare , că vuietul constant al valurilor îi amintea mereu că nesfîrșitul albastru va fi mereu acolo la sfârșitul zile.  În timpul care a trecut , am aflat , deasemenea că este întinsă și deține secrete, și vise.  Și odată ce ți-ai încredințat un vis în albastrul nemărginit al apelor, poți să te asiguri că apele o să ți-l păstreze.
Și precum este dragostea, marea este fluidă, puternică și câteodată violentă. Dar în realitatea sa cea mai dură, marea este liniștitoare și conferă mister, este o oglindă în care se reflectă gândurile și amintirile noastre.


P.S. Un mic articol despre ape, astăzi de ziua Mondială a Mărilor și Oceanelor.

Întunericul

Ionuț Caragea afirma ” Întunericul nu este decât un paradis cu luminile stinse, în care oamenii își strigă pe nedrept izgonirea”. Întunericul este un concept care presupune lipsa de lumină, obscuritate, beznă. Adevărul este că întunericul, de fapt, reprezintă ignoranță, necunoaștere. A sta în întuneric, înseamnă, de fapt, a sta în umbră, pentru că personalitatea noastră nu iese în evidență în infinitul nemărginit al beznei. Cu timpul, ne dăm seama că întunericul ne înspăimântă : tânjim după confortul generat de lumină, oferindu-ne formă și culoare, permițîndu-ne să recunoaștem și să definim ceea ce este înaintea noastră. Dar de ce ne este frică cu adevărat? Nu de întuneric în sine, ci de adevărul pe care știm că îl ascunde.

Destinul

Destinul...pentru a crede că o viață este menită cu un singur scop, unul în care trebuie să credem într-o soartă comună. Drumul pe care călătorim este determinat nu doar de destin, dar și de caracterul nostru. Și pentru că destinul lucrează prin amănunte, uneori suntem judecătorii propriului destin, în fiecare zi emițînd sentințe care ne hotărăsc viitorul. Omul și destinul său reprezintă ceva inseparabil: se provoacă și se creează reciproc, iar cîteodată ne putem îmblînzi destinul, dacă avem curajul să o facem.
Mircea Eliade afirma că destinul este ca un ou, îl azvârli, îl prinzi, iar dacă nu, oul se sparge; destinul e în ou, sau în mâna care îl prinde. Unii ar spune că dacă vei crede în destin, asta ar respinge rolul liberului arbitru, că auto-determinarea nu poate exista în prezența sorții. Adevărul este că singura parte a destinului pe care o putem controla este soarta ce o alegem pentru alții.