Sufletul omului...

Când mă gândesc la trecut, îmi fac impresia că am trăit viața unui străin. Îmi închipui sufletul omului ca o casă cu multe odăi, unele pline cu comori, altele deșarte de invidie și răutate. Mulți oameni, majoritatea oamenilor, își petrec întreaga viață în cămăruțele lor deșarte și veșnic deschise, căci celelalte camere sunt zăvorâte cu lacăte grele, iar cheile zac uitate în sufletele lor. Pe mine singurătatea mai întotdeauna m-a înfricoșat. De aceea am încercat întotdeauna să mai las pe cineva în camera mea. Am încercat întotdeauna să umplu sufletul meu cu iubire, respect, fericire, toleranță, pentru că la sfârșit de zi - cu ele rămân. Am învățat că a lăsa un alt om la tine în casă, este o chestie înșelătoare. Cele mai ascunse comori stau cel mai adânc îngropate. Și odată ce ai deschis o cutie, râvnești mai mult. Poate că cea mai de preț comoară nu o găsești decât înainte de moarte. Și atunci, se merită prețul ?

Când mă gândesc la sufletul meu, văd o casă mare, frumoasă, în care fiecare odaie e plină. Gândurile stau frumos așezate pe rafturi, sentimentele stau frumos pe umerașe gata să le îmbrac după bunul meu plac, iar fericirea, fericirea e o carte pe care, odată ce te-am lăsat în sufletul meu, te las să o deschizi.

Recenzie: Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac

Sunt unele cărți de la care ai așteptări mari încă înainte de a le lectura. Și sunt unele cărți care sunt doar un titlu pe lista ta de cărți citite. De cartea Tatianei Țîbuleac auzisem de la mama mea și mai citisem și o recenzie, două, trei pe un grup. Știam din timp că e o carte bună, că nu va fi o pierdere de timp și așa și a fost. Pentru că am devorat-o în 2 ore.

Tatiana Țîbuleac a debutat cu un roman fără precedent. Și pentru mine acest autor are un loc aparte în suflet și în bibliotecă. Cartea ei - m-a sensibilizat. Vara în care mama a avut ochii verzi sumează strigătul personajului principal, dominat de ură, negativism, furie la începutul romanului, sentimente care pe parcurs se transformă în dragoste, grijă, iubire. Am încercat să mă pun în pielea personajului principal, să determin cauza care a trezit astfel de sentimente în el. Nu o să vorbesc despre ce am citit, ci despre ce am simțit lecturând acest roman. M-a cuprins un sentiment de melancolie, de tristețe amestecată cu ură. Ură pentru personajul principal care era atât de furios pe mama pe care o are. Ochii mamei nu sunt doar pupile care se deschid dimineața și se închid seara. Ochii mamei sunt ușile în care se cumulează viața, ușile în care oamenii vin și pleacă, se nasc și mor, trăiesc și visează. Pentru mine acest roman a fost de o intensitate fără precedent.

Mă număr cu siguranță printre iubitoarele prozei Tatianei Țîbuleac. Evident că orice roman are cititori care îl iubesc și cititori care îl detestă. Mi-a plăcut stilul autoarei, direct, pe alocuri vulgar din cauza imaginilor hipnotice și furioase, dar atât de sensibil. Aștept următorul roman al acestui autor cu mare nerăbdare și mă bucur că literatura română s-a ales cu așa un autor. 

Recenzie: Numele trandafirului de Umberto Eco

Numele trandafirului este prima mea carte de Umberto Eco pe care am citit-o și trebuie să recunosc că deja este unul din autorii mei preferați. Nu mi s-a părut deloc facilă lectura acestui roman din cauza descrierilor lungi și a dialogurilor despre religie și credință. Dar a fost un roman care a meritat fiecare cuvânt citit.

Acțiunea romanului începe în noiembrie 1327, într-o mănăstire izolată de lume din Italia, unde un călugăr moare în ipostaze dubioase, iar fratele Guglielmo cu ajutorul său Adso sunt chemați în ajutor pentru a rezolva moartea misterioasă a călugărului. Încă din prima zi a lui Guglielmo la mănăstire, acesta scoate în evidență abilitățile sale de detectiv și simțul său ”polițist”. La scurt timp, călugării încep să-ți piardă viața unul după altul, iar Guglielmo împreună cu ajutorul său, Adso, se afundă în simboluri secrete și manuscrise codificate și aproape își pierd viața pe culoarele labirintice ale mănăstirii.

Pe parcursul lecturii, autorul face referire la sute de cărți și manuscrise rare, iar Biblioteca, Biblioteca e un capitol aparte despre care aș putea vorbi o eternitate. Autorul descrie biblioteca ca un loc divin, un loc special î cadrul mănăstirii. Descrierile despre acest edificiu au fost preferatele mele, descrieri care pe mine personal m-au îmbătat, o beție a simțurilor care te face să explodezi de plăcere și să vrei să citești mai departe și mai departe. 

Mi-a plăcut foarte mult stilul autorului. Un stil greoi, dificil, cu multe fraze în latină sau în italiană (cel puțin așa era în formatul care eu l-am citit) dar care selectează cititorii pentru că numai cei mai fideli iubitori de cărți vor reuși să termine romanul fără a se plictisi pe parcursul descrierilor lungi.

Autorul a construit intriga în așa fel, încât nici priceputul Guglielmo nu a reușit să descifreze până la final responsabilul de moartea călugărilor. Finalul m-a surprins. Recunosc că mă așteptam ca Abatele să fie vinovatul. Cartea se încheie cu lupta dintre bine și rău în care binele învinge cu prețul Bibliotecii. Momentul în care Biblioteca ardea a fost un moment în care am simțit că sufletul meu arde. M-a cuprins o stare de jale și tristețe și o melancolie în mod special când, după ani buni, Adso se întoarce pe meleagurile abației și nu găsește decât ruine. Apreciez în mod special cum autorul, care a trăit în secolul 20, a reușit o descriere atât de aprofundată a secolului 14.

Numele trandafirului de Umberto Eco este un roman pe care nu o să-l uit atât de ușor. Este o cartea care nu trebuie să lipsească din biblioteca unui cititor, deoarece este un roman veritabil, o adevărată capodoperă a secolului 20.